Bursa 2012.09.05

2012.10.08. ,

http://www.bursa.ro/de-la-budapesta-la-baia-mare-si-balcic-via-bucuresti-184833&s=investitii_personale&articol=184833.html

 

 

De la Budapesta la Baia Mare si Balcic, via Bucuresti –

Print – Ziarul BURSA

Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediţia din

05.10.2012

De la Budapesta la Baia Mare şi Balcic, via Bucureşti

 

Când ne simţeam mai lipsiţi de subiecte de

factură nouă, altceva decât licitaţii, galerii şi

expoziţii, un spirit mai degrabă de nestăvilit

decât neodihnit, ne propune ceva tare rău. E vorba

de Şcoala de la Baia Mare, un subiect mai degrabă

uitat decât necunoscut, uitat înainte de a-l fi

cunoscut, dispărut în lumina Balcicului sau în

umbra plasticii ardeleneşti. Era la modă pe la

începutul anilor ’90, când ne miram că tot felul

de personaje adună tot ce are nume maghiar de pe

piaţa bucureşteană, singura de amploare şi la

vedere, şi atunci şi acum. Şcoala de la Baia Mare,

se şuşotea atunci, aşa, ca pentru cunoscători.

Subiectul nu a explodat niciodată la noi şi nu o

va face nici acum, chit că se vine cu chestii

tari, clare, interesante şi revelatoare, chiar

legate de un subiect la mare modă, şi care începe

tot cu B, ca, de exemplu, Budapesta, Bucureşti sau

Baia Mare, ca să luăm trei oraşe la întâmplare,

dar neapărat în ordinea asta.

 

Ce avem din prezent? O expoziţie de grafică

la Institutul Cultural Maghiar din Bucureşti şi

peste 80 de picturi la fantastica galerie pusă în

lumină de ColorsArt la SWAN Park, complexul

nou-nouţ de birouri din Şoseaua Bucureşti Nord,

adică Pipera. Lucrările aparţin, într-o majoritate

dominantă, galeriei MissionArt din Budapesta,

harnică în a cerceta şi a promova fenomenul

artistic Baia Mare pe la gazde prestigioase din

Mitteleuropa. Altele sunt aduse de ColorsArt şi

alţi deţinători discreţi. Despre partenerii

români, Lucian Georges-cu şi a sa ColorsArt

Gallery, am mai povestit pe aici. Recent ne-am

extaziat de super-isprava cu expoziţia Marcel

Iancu, complexă, mare, modernă, inedită, cu

catalog, cu oaspeţi de onoare, fiica şi nepoa-ta

artistului român din Israel. Expoziţia a ţinut

destul de puţin pentru a atrage atenţia unei

opinii a domeniului destul de înţepenită,

adormită, cu reacţii întârziate, suficient să se

trezească după ce au fost golite simezele. Şi s-a

desfăşurat tot în complexul de beton, sticlă şi

lumină de la statuia cu lebăda prin faţa căreia

defilează continuu maşini, la margine de

Bucureşti, acolo unde ar putea locui viitorul

modern, SF, al capitalei. Baia Mare a mai venit la

Bucureşti în 1999, cu expoziţia „Lumini şi culori.

Colonia artistică de la Baia Mare”, de la Muzeul

Naţional de Artă al României. Altfel putem

considera că este prima expoziţie într-o galerie

privată dedicată, la Bucureşti, Şcolii de la Baia

Mare, după cea finală din 1939. Atenţie, însă, în

2012 expoziţia ţine doar două săptămâni, până pe

19 octombrie.

 

Catalogul actualei expoziţii este unul

realizat de profesionişti care au mai pus povestea

fenomenului Baia Mare în pagini de tipărituri

prestigioase. Totul curge mai clar ca oricând,

aflăm de ani şi oameni, de fapte şi legende. În

1896 descalecă la Baia Mare, venind pe o cale

ferată tocmai din Mün-chen, însuşi Simon Holossy,

Corbul, în-tr-o română mai târzie, pictor de-al

locului, de origine armeană, lider al unui grup

numeros de artişti tineri în căutare de loc în

care să-şi aşeze fenomenul modernizator pe care îl

năşteau. Grupul e numeros şi foarte cosmopolit.

Are chiar şi un român, pe contele Arthur Verona

din Brăila. Este singurul din perioa-da de

început, vine chiar şi anul următor, 1897, după

care maghiara se înstăpâneşte treptat şi exclusiv.

Din 5 în 5 ani se petrec sciziuni, prima gonindu-l

chiar pe Holossy, dar se nasc fundamente pentru

mişcările novatoare ale picturii maghiare, pentru

muzee şi pentru istoria artei din această regiune.

Scrie tot în acest catalog, cu acribie, clar, de

parcă ar fi fost publicat în această rubrică, la

început.

 

Numele participanţilor, mereu numeroşi, la

tabăra de la Baia Mare, nu spun mare lucru

publicului românesc care nu este conectat la

istoria artei maghiare sau nu ştie nici prin

Ardeal ce s-a pictat. Stricta evidenţă a românilor

este riscantă, noroc că în dreptul lui Ravici

Bazil, participant din 1898, scrie Bukarest clar.

Apoi Eugen Pascu apare ca Pászk Jenő, dar în 1918,

când se dă drumul la români, chiar în acel an

fiind şi un Gheorghe Florian. De fapt, prima

participare românească la Şcoala de la Baia Mare a

unui român, după momentele de început, când se

spălase curcubeul internaţional şi se accentua

caracterul maghiar, a fost cea a lui Aurel Ciupe,

în 1916. Din păcate, acest mare pictor român din

Ardeal este şi el destul de puţin cunoscut sau

prezent în vânzările din Bukarest.

 

Puteţi fi şocaţi, dar trebuie să observăm că

în 1908 a participat acolo şi domnişoara Pogany

Margit, această „Constantin Brancusi magyar

múzsája”. În acele vremuri, sculptorul cucerea

Parisul şi se pregătea să o întâlnească pe cea cu

nume de statuie, în 1911, după unii, 1910 sau

chiar 1909, după alţii. În vânzări au apărut mai

multe peisaje din Nagybanya semnate Pogany M. iar

un autoportret al pictoriţei, atât de băimărean,

se află la celebrul Muzeu de artă din

Philadelphia, unde şi Brâncuşi se simte atât de

bine.

 

După Unirea din 1918, Şcoala devine tot mai

integrată vieţii româneşti şi Baia Mare tot mai

aproape de Bucureşti şi Iaşi, ba chiar şi de Cluj

ori Balcic. Listele de participare seamănă tot mai

mult cu cataloagele contemporane de licitaţie, fie

ele de la Bucureşti sau bilingvele de la Quadro.

Balcicul a apărut deja de două ori în acest

comentariu dedicat Şcolii de la Baia Mare. Şi

deloc întâmplător. Integrarea artiştilor maghiari

şi a celebrei lor şcoli în viaţa artistică

româ-nească, cu tot cu noul lider, Thorma Janos,

integrare pe care nu o bănuiam prea tare până la

acest moment, face să pară natural să găsim lumini

şi subiecte de Balcic la artişti cu nume maghiare

şi tăietură dură de Nord în paletă. Un exemplu cât

se poate de clar se află în expoziţie şi se

numeşte Olejnik Janka, după formula maghiară cu

numele, mereu şi orice ar fi, înaintea prenumelui.

Pictura expusă se numeşte simplu Balcic, iar

autoarea este atât de cucerită de lumina locului,

încât personajele sale orientale par a călca pe

zăpadă. Janka Olejnik a trăit între 1887 şi 1954,

când a murit la Baia Mare. Ne este necunoscută şi

doar accentul acesta pe Balcic ne permite să

sperăm la o redescoperire a sa. Mai ales că

pictura din expoziţia cu nume de cale ferată,

Budapesta – Baia Mare – Bucureşti, nu este singura

cu subiect de Balcic. Culmea este că, deşi are o

puternică amprentă de Baia Mare, are şi culori de

Coasta de Azur, Balcicul ei este rodul unei

excepţionale sinteze cromatice, care pune Şcoala

de la Baia Mare într-o altă lumină, la propriu. A

pictat mult în aer liber şi la Baia Mare, adică

exact principiile şcolii de care tot vorbim, dar

vedem în lume şi tot felul de Balcicuri ale sale,

excepţionale, cu subiectele cheie ale momentului,

inclusiv vechea moschee şi minaretul ei, acum

dispărute.

 

Catalogul expoziţiei îi permite lui Lucian

Georgescu să atragă atenţia asupra unui eveniment

petrecut în acest an şi asupra căruia suntem

singurii care au stăruit, la momentul respectiv,

prin martie. S-au împlinit 100 de ani de la

naşterea lui Gall Ferenc, pictor important din

Şcoala de la Baia Mare. Dacă acest nume nu vă

spune nimic încă, încercăm cu Francois Gall,

numele pe care l-a purtat în vremurile sale bune,

din Franţa, unde a trăit şi a răposat. Acest nume

ar trebui să rezoneze ceva, pentru că l-am pomenit

cam de fiecare dată când am scris despre faptele

de licitaţie ale românilor sau ale celor născuţi

sau legaţi de meleagurile noastre. F. Gall nu a

descoperit Balcicul, ci Parisul, căruia i-a pictat

sufletul şi chipurile frumoase. Lucrările sale

apar des în licitaţiile din Paris sau New York, la

preţuri acceptabile, care ne permit să îl aducem,

pe cont propriu, şi pe el, la Bucureşti.

Marius Tiţa

05.10.2012